Impozitarea progresivă într-un stat regresiv

Discuția care a acaparat spațiul public are legătură cu propunerea PSD privind impozitarea progresivă, prezentată ca o condiție esențială pentru intrarea la guvernare și formarea unei coaliții stabile. Doar că această propunere nu este acceptată de PNL și USR, UDMR plasându-se undeva la mijloc. Diverși analiști, influenceri și jurnaliști s-au apucat să tranșeze subiectul, creându-se încă o polemică, pe lângă toate celelalte, în spațiul public.

Hai să le luăm pe rând.

În rândul avantajelor, impozitarea progresivă este considerată mai echitabilă. Cei cu venituri mari contribuie mai mult. Este un mecanism clasic de redistribuire în societate, mai ales dacă banii merg în educație, sănătate, ajutoare sociale. Poate aduce venituri mai mari la buget, dacă este bine calibrată. Reduce riscul de supraîncălzire economică în perioade de creștere rapidă și, nu în ultimul rând, pentru cei cu venituri mici, înseamnă mai mulți bani păstrați și, așadar, mai mult consum, ceea ce susține economia.

Printre dezavantaje avem faptul că este un sistem greu de administrat, birocratic, cu multe excepții, deduceri, controale, și un risc crescut de haos fiscal dacă ANAF nu este pregătit. Poate descuraja munca în plus, performanța sau asumarea de riscuri în rândul celor care produc valoare economică. Cei cu venituri mari pot recurge la optimizări fiscale sau pur și simplu să declare mai puțin decât câștigă, stimulând astfel economia subterană. De asemenea, percepția că statul penalizează succesul poate duce la fuga de capital, migrare sau demotivare în cazul celor mai productivi.

Mai mult decât atât, introducerea unei cote progresive vine într-un moment în care statul pare să premieze evaziunea fiscală, nu să o combată. În România, dacă faci evaziune până într-un milion de euro, nu mai ajungi la închisoare dacă plătești prejudiciul și penalitățile. Este un fel de grație fiscală mascată. Adică statul îți spune că dacă tot furi, fă-o sub un milion. E mai sigur și, cine știe, poate scapi și cu o mică bonificație de reputație. În timp ce contribuabilul corect este chemat la ghișeu, suprataxat, și pus să susțină bugetul.

Și acum vine ironia de fond. CODUL FISCAL, CAPITOLUL II – Aplicarea și modificarea Codului Fiscal, la art. 3 - Principiile fiscalității, litera c), spune clar: "Justețea impunerii sau echitatea fiscală asigură ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcție de mărimea veniturilor sau a proprietății acesteia". Iar în CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, Capitolul III – Îndatoririle fundamentale, art. 56, pct. 2 prevede: "Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale". Problema este că, în lipsa unui stat care să colecteze eficient și să folosească responsabil banii publici, orice discuție despre echitatea fiscală se transformă în simplă teorie. Echitatea nu poate exista într-un sistem care răsplătește frauda și sancționează performanța.

Aici apare și rezistența celor care au ajuns să producă venituri mari prin muncă și investiție în propria formare. Oameni care fac mastere, MBA-uri, doctorate, care plătesc certificări scumpe din buzunar, muncesc în domenii specializate și esențiale societății și se cațără în ierarhia profesională fără niciun ajutor de la stat. Acești oameni plătesc deja impozite pe salarii, pe dividende, pe chirii, pe câștiguri din investiții. Să le ceri să plătească și mai mult, doar pentru că au reușit să-și depășească condiția, nu este just. Era de înțeles dacă statul ar fi investit ceva în parcursul lor. Dar când pregătirea, calificarea și formarea sunt suportate de ei, iar statul vine la final cu o notă de plată în plus, pare mai degrabă o sancțiune morală decât o decizie fiscală.

Și nu, acesta nu este un discurs elitist menit să-i facă pe cei care n-au avut acces la studii să se simtă prost. Pentru acești oameni există toată compasiunea. Însă, dacă principalul argument pentru impozitarea progresivă este să dăm mai mult celor mai puțin norocoși, atunci, pentru mine personal, argumentul nu funcționează. Pentru că statul are bani deja. Dacă am privi statul ca pe un lighean, acesta ar avea zeci de găuri prin care se scurg fondurile. Găuri reprezentate de companii de stat care funcționează pe pierdere cronică. Găuri reprezentate de proiecte fără indicatori de performanță, fonduri direcționate politic, licitații dubioase și rețele de sinecuri care nu aduc niciun beneficiu real. Și dacă tot folosesc cuvântul compasiune, hai să spun lucrurilor pe șleau. Dacă oamenii care muncesc, care și-au făcut un rost și care azi susțin mare parte din buget sunt descurajați prin taxe prea mari, vor pierde ritmul, vor încetini sau vor pleca. Iar când scade randamentul lor, nu pierd doar ei, ci și cei care depind de sistem. Pentru că, oricât de greu ar fi de acceptat, nu poți avea grijă de cei vulnerabili dacă îi sufoci pe cei care țin sistemul în picioare. Și atunci nu mai vorbim de echitate, ci de un cerc vicios din care pierd toți.

Totodată, nu putem ignora complet contextul istoric și cultural. România vine dintr-un sistem economic în care ideea de avere personală a fost privită, decenii întregi, cu suspiciune. Reflexele acelor ani nu au dispărut complet. Există încă, în spațiul public și în imaginarul colectiv, o anumită neîncredere față de cei care acumulează, performează sau își asumă riscuri în economie. În acest context, a introduce o impozitare progresivă, fără a corecta mai întâi percepția că succesul trebuie echilibrat prin fiscalitate, riscă să alimenteze și mai mult o atitudine defensivă față de munca productivă și asumată. Iar din punct de vedere economic, asta înseamnă capital intelectual și financiar în expectativă sau în migrație.

De fapt, dacă scopul este să rămână mai mulți bani celor cu venituri mici, soluția nu e să-i împovărăm și mai mult pe ceilalți, ci să le oferim tuturor acces la servicii publice decente. Sănătate, educație, transport, asistență socială. Dacă despre asta este discuția, atunci da, banii există. Doar că sunt alocați complet aiurea.

Romsilva, o instituție care ar trebui să protejeze pădurile, tolerează fenomenul defrișărilor ilegale, dar acordă prime de pensionare de o sută de mii de euro și reangajează aceiași oameni la o lună distanță, pe salarii de nouă mii de euro. Companiile de stat pierd bani anual, dar nu dispar. Consiliile județene și locale finanțează echipe de fotbal care nu aduc niciun beneficiu real comunităților. Ministerul Apărării direcționează treizeci și patru de milioane de euro anual către clubul său sportiv, iar Ministerul de Interne finanțează șaptezeci la sută din bugetul clubului Dinamo, aproximativ cinci milioane de euro. Când două instituții esențiale pentru securitatea națională devin patroni de fotbal profesionist, discuția despre priorități bugetare devine ridicolă.

PNDL-ul, care ar fi putut finanța drumuri, școli, rețele de utilități, a fost folosit de multe ori ca instrument de fidelizare în partid. Da, sunt multe sate unde copiii merg la școală pe drumuri neasfaltate și acolo, da, banii sunt merituoși. Dar când scopul principal este să îți solidifici poziția în partid și să te asiguri că primarii trag pentru tine în turul doi, și tot nu intri, de două ori la rând, atunci nu mai vorbim de redistribuire. Vorbim de interes personal, plătit din bugetul public.

Iar toate aceste exemple nu sunt accidente izolate, ci piese dintr-un mecanism bugetar care funcționează pe logica distribuției discreționare, nu a nevoii reale. Problema nu este doar că se alocă bani în direcții greșite, ci că se menține un sistem în care bugetul public nu răspunde cetățeanului, ci aparatului politic. Se finanțează loialități, nu soluții. Se conservă influența, nu se corectează dezechilibre. În acest peisaj, ideea că impozitarea progresivă ar aduce echitate devine fragilă. Poți colecta mai mult, dar dacă distribuirea rămâne neselectivă și lipsită de rigoare, nu faci altceva decât să alimentezi un cerc vicios, taxe mai mari pentru a susține aceleași probleme vechi.

Și poate că aici e cheia. Încercăm să schimbăm modul de a calcula impozitele fără să ne uităm serios la cum funcționează sistemul în care vrem să le aplicăm. Nu modelul de taxare e problema în sine, ci terenul pe care îl aplici. Oricât de corect ar fi gândit pe hârtie, într-un stat care risipește, care prioritizează greșit și care funcționează pe reflexe vechi, niciun sistem fiscal nu va reuși să livreze echitate. În momentul în care România e între alegeri, între guverne și între soluții reale, ideea de a adăuga un strat nou de fiscalitate peste o structură instabilă seamănă cu o încercare de echilibru forțat. Corectă la nivel teoretic, dar deconectată de la realitatea din teren.

În concluzie, nu discuția despre cotă e problema, ci despre cum gestionează statul banii pe care deja îi încasează. Și atât timp cât statul nu arată că este capabil să colecteze eficient, să cheltuie inteligent și să livreze servicii publice de calitate, orice discuție despre progresivitate rămâne doar o teorie frumoasă într-un sistem profund stricat.

Lucia-Maria Udrescu este economist, contabil & auditor financiar, doctor în contabilitate. Cetățean care nu stă deoparte.