Diplomația culturală

Diplomația culturală este, probabil, pe lângă nu știu ce Camere de Comerț cu eficiență economică reală sau nu, un punct vădit slab al României. Adică, luând Institutul Cultural Român drept reper, după demiterea lui Horia Roman Patapievici, am asistat siderați la propulsarea unor tâmpiți în tot felul de posturi: de la Paris la Lisabona și de la Londra la...

Nu așa se poate prezenta credibil o țară. Să aduci în străinătate trupe autohtone, să faci paradă de ii (pluralul de la ie!), să mai închiriezi o cafenea sau să te bagi, la coadă, în programul nu știu cărui festival. Toate acestea sunt, la propriu, apă de ploaie plătită însă foarte scump. Dacă nu ne facem remarcați, sigur ne facem de râs. 

Evident, sunt și oameni onorabili în posturile (fără accent!) lor. Adică există inclusiv persoane care iau în serios cultura, care cunosc circuitele unui adevărat lobby ideatic, dar care, de regulă, sunt flancați de un vice/o vice, de nu știu ce referent/ă (a)duși toți cu pluta. Adică atenți doar la ziua când le intră salariul pe card. 

În halul acesta, direct vorbind, noi nu o să contăm absolut deloc, niciodată. Mai ales că, pe flancul estic, așa zicând, ungurii sau polonezii sunt, de pildă, mult mai coerenți, mai prezenți, mai creativi și, voilà de vezi, mai bine și consistent receptați. Nu mă credeți? Uitați-vă la dosarul de presă al fiecărui ICR din străinătate. 

Una peste alta, cred că, spre cinstea unei țări, a celor care, majoritari și minoritari deopotrivă, îi dau substanța, ar trebui să ne gândim strategic la altceva. De pildă:

– ICR să treacă, împreună cu bugetul, actualizat, la Președinție, adică să fie scos din circuitul târgurilor din Comisiile zise de cultură din Camera Deputaților și Senat;

– responsabil pentru reprezentarea externă a României, Președintele ei se poate legitim folosi de un astfel de instrument, adică nu doar de reprezentarea diplomatică;

– legând firele și banii, să facem două-trei evenimente de anvergură pe an, nu sute fără niciun ecou, măcinând în zadar o râșniță din care nu mai iese nimic;

– exemple (subiective): un concert Grigore Leșe la Albert Hall sau o expoziție Oravitzan la Grand Palais sau un concurs de manuscrise alături de Gallimard sau alte mari edituri.

Una peste alta, "acțiunile" să dispară și să ne concentrăm pe evenimente majore, cu adevărat importante, de anvergură și de durată. Altminteri, o să avem o falsă diplomație culturală chipurile slujită, până târziu în noapte, de inculți plasați acolo pe sistemul sinecuristic deja cunoscut. 

Doxa!