Preiau formula de ”cetățenie rapidă”

Preiau formula de ”cetățenie rapidă” a poetului din cultura greacă Ἀνακρέων/Anakréōn (născut în 575/570 î. HR. la Teos, în Ionia, azi aflată pe teritoriul Turciei - mort în 495 î.Hr. la Atena), dar în alt sens. Nevoit să plece din orașul său natal, invadat de persani, bătând drumuri, adică fiind un imigrant, fără drepturile cetățenești, obținute însă la un moment dat, Anakréōn celebrează "cetățenia rapidă" în termenii lui tipici, senzuali, de parcă ar fi fost hrană și băutură. 

Formula mi-a fost readusă în minte după ce am auzit poezia recitată de un student din Italia, dar cu un puternic accent slav, în rețelele de socializare. După toate cele derulate în recenta campanie electorală, cu episoade parcă de dramă antică, cu suspans, groază și explozii sentimentale, cu răsturnări, minciuna fiind confundată cu adevărul, propun o nouă formulă: cetățenia lentă. Evident, tot ca metaforă, dar mai realistă. Să mă explic.

Ceea ce s-a constat la noi a fost faptul că nu suntem, dincolo de opțiunile politice, legitime într-o democrație atâta vreme cât nu încalcă legea, obișnuiți, suficient de informați, de introduși în datele cetățeniei noastre, că avem contemporani cu drept de vot, dar care trăiesc întâmplător în România. Iar aici nu mă refer doar la incultură, ci la o surprinzătoare, tragi-comică frecvent, defazare.

Această neluare în primire a propriul teritoriu, a Patriei, este, cum se poate înțelege intuitiv, bazată pe necunoașterea înainte de toate a istoriei, frecvent redusă la clișeele istoriografiei național-comuniste, așa cum nu ne cunoaștem limba și literatura, cultura mai largă - dar suntem mândri că un taximetrist din Cuba ne aduce aminte de Hagi și ne încruntăm când pronunță Dracula. 

La aceste cauze "clasice" se adaugă inclusiv experiența de locuitor în străinătate, locul de plecare, România, devenind ceva mai curând mitic, iar în consecință nici cel de sosire nu este priceput în toate detaliile utile, corecte și în complexitatea lor.

Puținii ani de pastorație în Occident, care se adaugă oricum deceniilor de formare și de viață academică petrecute acolo, umblând cam prin toată lumea, pe continente, dând și eu, precum Anakréōn de culturi noi cu care am avut mai întâi un contact tot senzitiv, de la mâncare la mirosuri, mi-au arătat că "diasporenii" noștri fie nu mai știu româna, fie nu au învățat suficient limba țării-gazdă, fie au o salată semantică în cap. Fenomenul este comun și altora: de la turcii care s-au auto-izolat în cartiere nemțești, unde au un microclimat anatolian, până la chinezi și de la ruși la popoarele arabe. 

Mai ales în spațiul uriaș al civilizației și culturii euroatlantice, dezvoltându-se cu rapiditate, mulți au abandonat pur și simplul efortul de se menține la zi. Fac, vorbesc, socializează, fabulează folcloric, râd și plâng în coordonatele știute de la un "acasă" neînțeles nici el la zi. Statisticile ne arată că sunt și cele mai stabile comunități, neavând pornirea de a o a lua la capăt prin mutarea în alte orașe. Pe scurt, se agață fix de ceea ce cunosc. Este un proces psihologic analizat de specialiștii în domeniu. 

Pe lângă clișeele despre noi înșine, se adună și clișeele despre alții: de la nemții "reci" la bărbații italieni "fustangii", de la americanii "stupizi" la englezii "aroganți". Cu o asemenea hartă cognitivă în mână, cu toate că beneficiezi la propriu de globalizare, de circulația banilor și a mărfurilor, te-ai autoexclus însă din circulația ideilor, a reperelor culturale, a noilor tendințe, altele decât cele de consum. 

Iar asta se vede dureros: pe baza educației lor, începute cu secole înaintea noastră, ai mai multe șanse să dai de nemți care au auzit sau chiar studiat pe Homer decât români, tot în Germania, care să fi auzit de Rilke. Iar dacă la parohiile noastre "tradiția" se reduce la ie, fotă sau suman, la țuică și sarmale, cu preoți de regulă și ei neintegrați mental, ajunși acolo pentru un trai mai bun - rezultatul este cel pe care îl vedem. 

Mai ales în Europa, distanțele fiind mai scurte, poți să ai pașaport britanic sau spaniol dar să nu fii, concret, european. Asta se traduce tot statistic în lipsa de entuziasm de a participa la alegerile europene. Totul se reduce la "ăia de la Bruxelles", automat reduși la o hoardă de privilegiați și de îmbuibați care ne livrează reguli despre curba bananei. Evident, asta nu înseamnă că lumea tehnocrată a UE nu are destui tembeli, inclusiv sau mai cu seamă ideologic. 

Revenind însă în România: faptul că suntem în UE și NATO, în diverse structuri internaționale, face și acasă procesul de însușire a unui minim alfabet politic și mai greu. Și tot ca de obicei, când nu știi, când nu verifici, când nu ești atent, iei de bune ce îți spun doar alții, în funcție de interesul acestora. Și uite așa, inclusiv în Occident recâștigă teren suveranismul și alte extremisme care, dacă ai bază istorică, îți aduce aminte de anii '30 ai secolului trecut. Te ia cu spaimă. 

În fine, să nu mă lungesc: la toate acestea se adaugă ambivalența oricărei descoperiri/invenții tehnice de anvergură. Un fir electric, tras din rețea, îți luminează casa și îți menține funcționale cuptorul și calculatorul, dar dacă același fir îl conectezi la un scaun, de fier mai ales, treaba nu mai este absolut deloc amuzantă. La fel, energia atomică: de la utilizarea bombei la chestiunea deșeurilor radioactive timp de milenii, socoteala nu prea iese. 

Și, desigur, chiar la final: fenomenul agravant descris de Manfred Spitzer drept "demența digitală". Cartea lui este tradusă și în românește. Ce ne facem într-o asemenea cotitură civilizațională, doar sumar schițată aici? Se reconfirmă până la virgulă constatarea antropologică, făcută deja cu cel puțin un secol înainte, că suma facilităților, pe cât de utile, cu atât mai mult lenevește mintea, făcându-te, ca persoană și organism social, vulnerabili? Cu asemenea realități, în epocă, s-a ocupat și Creștinismul, încă de la început: cum să ai mai puțin pentru a fi mai împlinit. Filocalia este un manual pe temă.

Soluția, au mai spus-o și alții, este încetinirea ritmului pentru a învăța mai temeinic pe ce lume trăim, pentru a ne iubi mai mult sau pentru a ne ocupa mai mult cu lucruri aparent minore, dacă nu chiar inutile, de la Homer la Rilke sau de la Biblie la învățarea unei alte limbi. Bine, dacă nu suntem pudibonzi, îl putem citi integral și pe Anakréōn. Altminteri, în ritmul actual, luați pe sus, îmbrânciți precum într-un vagon de metrou plin ochi, stresați, cu depresii, mânuind etichete, mâncând și prost, ajungem să nu mai vedem lucrarea lui Dumnezeu, miracolul vieții, să ne abandonăm grija față de suflet și să ne delegăm exercițiul rațiunii inteligenței artificiale. Nu, nu sunt pesimist, dacă asta înțeleg unii, de fapt, prin realism. 

Doxa!